Din vanitate.

De ce uneori trebuie să ne îndepărtăm de cei pe care îi iubim, de ce trebuie "să ne luăm catrafusele" şi să plecam? Aşa, numai ca să avem de unde să ne întoarcem sau, dacă cel pe care îl iubeşti chiar te lasă să pleci, te duci naibii, cât mai departe cu putinţă. Şi ce rezolvi cu asta?

O altă suferinţă adaugată lungului şir de decepţii, si... cam atât. Dar, sigur, orgoliul (vanitatea) este satisfăcut, iar sufletul distrus. Ce forţă diabolică dinlăuntrul nostru ne împinge să distrugem tot ce poate fi frumos doar pentru a ne satisface vanitatea? Oare câte sacrificii ne poate cere acest demon interior, care nu se mai satură să se hrăneasca din iubirile noastre, din trăirile noastre cele mai delicate şi mai fragede?

Vine însă un moment când îţi vine să-i spui vanităţii: “gata, opreşte-te!” Şi vanitatea ar trebui să se retragă în peşterile psihologiei noastre abisale şi să ne lase să fim fericiţi. Dar oare ne lasă vreodată? Not so sure about it.

Cred chiar că, în funcţie de nivelul de cultivare a minţii, rezultatul este unul paradoxal, deoarece cu cât ai mintea mai cultivată, cu atât cazi mai repede victimă acestui "monstru" lăuntric care este vanitatea. Oamenii mai simpli au o psihologie mai generoasă cred şi mai aerisită. Îngâmfarea noastră de intelectuali stupizi ne face să nu mai vedem ce e bine şi ce e rău, ce e frumos şi ce e urât, ce e iubire şi ce nu.

Nu ne lasă mândria asta idioată (şi nu spun idioată în sens dostoievskian) să ne trăim fericirea deplin, adevărat şi profund. Vrem mereu să dominăm, să îi supunem pe cei pe care îi iubim unei presiuni adesea mult prea mari, să îi facem să... nici noi nu ştim ce vrem să facă, dar mereu şi mereu, vanitatea ne împinge spre cele mai stupide gesturi şi cuvinte.

Pacat, mare pacat.